Paste Fericit! Si, in loc de pasca, un brownie-cheesecake cu zmeurica aratos si aromat

La mine in familie, sarcinile sunt foarte clar impartite in ceea ce priveste pregatirile de sarbatori - fiecare se ocupa de o bucatica sau mai bine zis, de niste bucate. :-)

Mama se ocupa de mancare. Ciorbe, fripturi la cuptor, sarmale, tocanite, oua rosii (de Pasti) - sunt domeniul ei si nimeni nu ii contesta autoritatea.

Tata se ocupa de gratare si afumaturi. Doamne, si face tata o pastrama de miel, numai el stie ce combinatii de condimente foloseste, apoi o rumeneste pe gratar si iese o bunatate de mananc pana si eu, care altfel nu ma ating de carne de miel. Nu mai spun nimic de macroul si muschiuletul de porc afumate in curte de la tara, la foc de lemne adevarate - eu nu am mai cumparat muschi file afumat din comert de multa vreme, imi iau intotdeauna o bucata frumusica cand merg la ai mei.

Sora mea are in grija aperitivele - drob (din ficatei de pui), salate de boeuf sau ciuperci sau cruditati, oua umplute si altele cele.

Eu ce sa mai fac?!... Am luat si eu ce a mai ramas, adica prajiturile. Si nu zic ca imi pare rau deloc, ca tocmai acolo imi place cel mai mult - sa ma amestec cu toate aromele alea de vanilie, scortisoara, rom, ciocolata, lamaie, migdale, etc, etc.
Nici mama si nici bunica nu faceau prajiturile traditionale de sarbatori - cozonac de Craciun si pasca de Pasti. Nici eu nu fac, ca asa am apucat. Si intre noi fie vorba, nu ma dau foarte tare in vant dupa cozonac - pe mine ma trage ata spre combinatii mai cremoase, mai ciocolatoase, unde ma pot juca mai mult cu culorile si aromele.

Asa se face ca in loc de pasca am facut un brownie-cheesecake cu blat cremos de ciocolata si crema de branza presarata cu zmeurica - combinatia de gusturi si culori e eleganta si interesanta, e o prajitura care se merita incercata, mai ales ca se face incredibil de usor!

Reteta o am dintr-o numar din Good Food de acum un an sau doi - si zice asa:

1.     Pentru compozitia de negrese se bat 180 g unt cu 125g zahar pudra, apoi se adauga 3 oua unul cate unul, mixand bine dupa fiecare adaugare. Se topesc 180 g ciocolata (eu am pus neagra si cu lapte in cantitati egale) la bain-marie, se lasa sa se raceasca usor, apoi se toarna peste crema de unt. Se incorporeaza si 125 g faina.

2.     Pentru compozitia de cheesecake, se mixeaza 400-450 g crema de branza cu 1 lingurita extract de vanilie, 125 g zahar pudra si 2 oua.

3.     Se intinde in forma compozitia de negrese (eu am folosit una rotunda cu diametru de 26 cm), apoi cea de cheesecake si se infige zmeura din loc in loc. Se coace 40-45 de min la 180 grade, pana cand crema de branza s-a legat. Se lasa sa se raceasca (de preferat peste noapte), apoi se taie in patrate sau felii.

Paste Fericit, dragilor! Sa va iasa prajiturica buna-buna, daca va hotarati sa o faceti!

Despre dragoste si alti demoni. Si despre prajitura-copac.

Valentine’s Day. Peste tot numai inimioare, bombonele de ciocolata, iepurasi si pisicute roz, fluturasi (in stomac sau in afara lui). Oare de ce au oamenii nevoie de o sarbatoare imprumutata de la americani ca sa isi arate dragostea fata de cineva?!...

E o intrebare retorica, bineinteles.

Poetii descriu dragostea ca pe o emotie pe care n-o putem controla, care copleseste ratiunea si bunul simt. Care vine si se instaleaza pe furis, iar cand iti dai seama e prea tarziu ca sa o mai izgonesti. Care te ia de fiecare data prin surprindere, te ameteste si te face sa capitulezi fara nici un fel de lupta.

Oamenii de stiinta, dimpotriva, spun ca nu e nici o minune si ca in dragostea dintre 2 persoane totul tine de hormoni, cromozomi, material genetic si alte chestii din astea.

Eu una, am renuntat a incerca sa mi-o explic.

 Se spune ca prima dragoste nu se uita niciodata. Pentru mine cel putin, asa e - inca mi-o aduc aminte foarte bine. Eram la gradinita, pe EL il chema Adrian, era inalt, slab si cam talamb. Cum mai era si timid pe deasupra, iar eu precum un manz naravas, am decis sa iau initiativa: o data m-am asezat langa el la masa de pranz si i-am oferit jumatate din oul meu fiert. (Intre noi fie vorba, nu mi-a placut niciodata albusul de la oul fiert…)      

Nu imi mai aduc aminte daca l-a acceptat sau nu, dar dupa aceea ne jucam mereu impreuna in nisipul din curte si la serbarea de sfarsit de an am declarat ca nu voi participa la dansuri decat daca fac pereche cu Adrian! Mda, cred ca aveam ceva personalitate pe vremea aia.

 De atunci m-am indragostit de multe ori; si de fiecare data a fost altfel.

 Am iubit "inocent si copilareste", cand o simpla privire isca "fluturi in stomac" si flacari in obraji. Cand faptul de a fi in preajma lui ma facea sa ma comport "like a fool", sa imi pierd graiul si sa ma balbai sau, dimpotriva, sa vorbesc neintrerupt. Cand  nu stiam exact ce este acel lucru fragil, dar nu indrazneam sa marturisesc nimanui nimic de teama sa nu dispara. Dar am crescut si a trecut.

Am iubit "prieteneste" cand ceea ce simteam era undeva la granite dintre dragoste si prietenie. Cand vroiam sa-mi fie aproape fara sa-mi doresc neaparat atingerea fizica. Cand imi placea sa stam de vorba si sa radem, apoi ne sarutam pe obraz si ne desparteam. Iar la un moment dat am luat-o fiecare pe alt drum, fara regrete sau pareri de rau.

Am iubit "smechereste" – cand ne tachinam si radeam tot timpul. Cand ne "intepam",ne ironizam si ne duelam continuu, incercand sa iesim deasupra celuilalt. Dar la un moment dat ne-am saturat de joaca si am plecat mai departe.

Am iubit "dureros" – cand au fost mai multe lucruri care au ranit in loc sa aduca fericire. Durea cand nu suna, durea cand ma ignora, durea cand il vedeam zambind alcuiva, durea cand nu era langa mine, durea cand eu vroiam mai mult, dar el nu. Undeva am citit ca e mai bine sa iubesti neimpartasit, decat deloc. Hm…discutabil… Dar intr-o zi mi-am amintit ca am si mandrie si forta sa merg mai departe.

            

Am iubit "adanc". Atat de adanc incat simplul fapt ca ne uneam palmele si ne impleteam degetele facea sa ni se intrepatrunda fiintele. Cand stiam ca va fi "acolo" ori de cate ori voi avea nevoie de el – neconditionat. Cand distanta fizica nu insemna nimic, atata timp cat sufletele noastre se cautau si se gaseau oricat de departe ar fi fost. Cred ca asta e iubirea cea mai grea. Wasn't been to be!

 Exista oare "marea dragoste" sau e doar o sintagma inventata de poeti?...– unii spun ca, constient sau nu, cu totii o cautam de-a lungul vietii. Eu cred ca da, numai ca putini au sansa sa o intalneasca, putini au rabdarea sa o caute.

Si mai cred ca sunt lucruri in care nu isi au rostul jumatatile de masura. Iar dragostea e unul dintre ele.

Azi am ocolit prajiturile in forma de inimioara, gatite cu glazura roz sau rosie (pfuiii...), dar am facut o prajitura aromata si dulce ca dragostea. Prajitura-copac sau Baumkuchen pe numele ei nemtesc – straturi de blat cu migdale, intretaiate de gem acrisor de prune si stropite cu crema de whiskey, invelita intr-un strat de martipan cu aroma amaruie si in final (ca asta nu se putea sa lipseasca!) ciocolata cremoasa. Cam asa e si dragostea, nu-i asa?... Uneori dulce, uneori acrisoara, cateodata amara, cateodata imbatatoare. ;-)

Scrisoare deschisa catre Iarna. Si tort cu mousse de ciocolata alba si fructe de padure.

Draga Iarna, 

Cand eram mica te iubeam la nebunie! Nu mai puteam de nerabdare si asteptam tropaind sa vii cu prima ninsoare, iar Craciunul a fost intotdeauna sarbatoarea mea preferata.

Insa acum as vrea sa pleci... iarta-mi sinceritatea, dar m-am saturat de frig, gheata si zapada. Nu mai vreau sa aud crivatul suierand si rabufnind noaptea pe langa geamul meu, ci vreau sa simt o adiere primavarateca suava. Nu mai vreau sa vad stoluri de ciori, zburatacind lugubru, ci vreau sa vad niste randunele gratioase si sa aud ciripituri vesele. Nu mai vreau sa-mi inghete nasul si degetele de indata ce ies afara, ci vreau sa topai vioi in balerinii mei albastru-indigo de lac. Nu mai vreau sa imi infofolesc jumatate din fata cu un fular gros, ci vreau sa port iar esarfe cochete si diafane.

Ti-am facut un tort alb ca zapada: cu mousse de ciocolata alba si fructe de padure. Ia-l si intoarce-te la Polul Nord de unde ai venit, alaturi de fratii tai – Gerul, Viscolul si Vantul Turbat.

xoxo

Cea mai trista zi din an si cea mai vesela tarta cu fructe

Niste cercetatori - probabil americani, zic eu, ca ei descopera toate lucrurile mai mult sau mai putin absurde - au ajuns la concluzia ca 16 ianuarie e ziua cea mai trista din an. 

Zic ei, ca o data ce intram in a doua jumatate a lunii ianuarie, revenim cu picioarele pe pamant dupa euforia sarbatorilor si multa lume intra chiar intr-un fel de depresie post-vacanta. Primavara pare ca nu o sa vina prea curand, pana la Paste mai e o gramada, cat despre vara si vacant mare, nici nu indraznim sa visam… Plus ca majoritatea incep cura de slabire/detoxifiere (sau macar incearca sa tina cura) si mai apar si frustrarile legate de rontzait verzituri si cruditati si baut ceai pe inima goala toata ziua…

Eeeeiii…. Ca sa fac fata cu brio zilei de maine, eu am facut azi un antidot minune contra depresiei si tristetii: o tarta vesela cu fructe si crema de vanilie! E moale, cremoasa, onctuoasa, colorata, parfumata - pai numai cand ma uit la ea si parca simt ca vine primavera si toate tristetile sunt gone with the wind! :-)

Iar daca cineva simte vreo depresie nepoftita ca ii da tarcoale, sa-mi spuna  numai si sunt gata sa o impart! ;-)

“Titanic Vals” si prajitura cu kiwi si frisca

Exista o scena antologica in piesa de teatru “Titanic Vals” a lui Musatescu: cea in care Spirache Necsulescu, pentru a scapa de cicaleala nevestei si a soacrei, isi ia palarie noua. O palarie verde, de plus. Numai ca, atunci cand se intoarce acasa si ii intalneste pe rand pe membrii familiei, toata lumea ii critica achizitia – ba ca e prea scumpa, ba ca nu a luat-o de la magazinul potrivit. Scena culmineaza cu intalnirea dintre Spirache si Chiriachita, soacra-sa, care – femeie voluntara si cu personalitate - il desfiinteaza sip e Spirache si pe palarie. :-) (In versiunea vazuta de mine a piesei, Spirache si soacra erau jucati magistral de Dem Radulescu si Tamara Buciuceanu).

Chiriachita: Ei taci!...E verde, sau mi se pare mie?... Ia aprinde lumina, maica…
Spirache: Verde… Verde, mama soacra…
Chiriachita: E, cum iti vine, om batran, c-o casa de copii, sa umbli cu palarie verde in cap?... Asta e palarie de crai… (Fulgerandu-l) Si cat ai dat pe ea?
Spirache (dezolat, ca sa scape): Gratis, mama soacra… Gratis! Mi-a dat-o subprefectul, de la frate-sau, advocatul, care a murit saptamana trecuta… Da’ e noua de tot… Defunctul nici n-a avut vreme s-o poarte, c-a murit prin surprindere…
Chiriachita: Ptiu! Bata-te Dumnezeu, Doamne iarta-ma, c-asa-mi vine sa-ti zic… trebuie sa fii tu care sa-ti inchipui ca eu o sa-ti permit sa porti palariile mortilor… Sa nu te prind cu ea in cap, ca ted au afara din casa!

Asa e si prajiturica mea – verde, cu crema de kiwi si vin alb, acoperita cu o paturica de frisca pufoasa. E una din primele mele prajituri, pe care am facut-o tot pentru a sarbatorii ziua de Sfantul Ion, acum cativa ani.
La Multi Ani, dragi Ioni si Ioane! Sa avem o zi frumoasa si sa ne sarbatorim, in ciuda vremii vitrege de afara! ;-)

Despre Benjamin Button, noul an si papanasi cu dulceata de capsuni

“For what it's worth: it's never too late or, in my case, too early to be whoever you want to be. There's no time limit, stop whenever you want. You can change or stay the same, there are no rules to this thing. We can make the best or the worst of it. I hope you make the best of it. And I hope you see things that startle you. I hope you feel things you never felt before. I hope you meet people with a different point of view. I hope you live a life you're proud of. If you find that you're not, I hope you have the strength to start all over again.”  - The curious case of Benjamin Button

In perioada sarbatorilor, am revazut filmul cu Benjamin Button- doamne, cat mi-a placut filmul asta! Am murit de ciuda ca n-a luat Oscarul acum 2 ani!
Si m-am gandit ca vorbele lui Benjamin de mai sus, sunt o urare foarte potrivita pentru un an nou: sa aveti puterea sa o luati de la capat ori de cate ori e nevoie in viata. Sa aveti curajul sa fiti cine vreti voi, nu cine va cer altii sa fiti. Sa nu uitati ca niciodata nu e “prea tarziu”.
La multi ani!

Traditia zice ca primul lucru din care trebuie sa mananci pe 1 ianuarie, sa fie pestele – ca sa te strecori in viata ca pestele prin apa in noul an.
Ei bine, pentru ca aveam o pofta nebuna si de nestavilit, eu am mancat papanasi! Cu smantana si dulceata de capsuni pe care o am de acum 2 ani, cand am facut in disperare la borcane cu dulceata mea preferata! Hmmm, sper ca asta nu inseamna ca o sa fiu pufoasa ca un papanas anul asta…
Nu arata prea sexy in poza papanasii mei, pentru ca nu aveam rabdarea necesara sa organizez o sedinta foto, ii mancam déjà din ochi! Dar lucrurile bune nu sunt neaparat perfecte, nu-i asa?... :-)

Tot in perioada de leneveala sarbatoreasca, s-a nascut si blogul de fata. Nici el nu e foarte aratos, e inca “under construction”. Deocamdata am transferat pe el notes-urile de pe Facebook, dar va creste el mare.
Si nici nu se vrea a fi inca un blog culinar – sunt destule astfel de bloguri, facute foarte bine. Poate la un moment dat o sa ajung sa postez si retetele de prajituri pe el – who knows, never say never -  dar deocamdata o sa povestesca despre multe.

Acestea fiind zise, inchei cu inca un citat din Benjamin Button:
“Our lives are defined by opportunities, even the ones we miss.”
Si va spun sa nu va ingrijorati pentru oportunitatile pierdute, ci sa le cautati pe cele viitoare! :-)