Tórturi. Sau, mai bine zis, tortúri!

Saptamana trecuta am avut un “Andrei” care de ceva vreme zicea ceva de o prajitura buna de tot – asa ca am hotarat sa ii ofer prajiturica drept cadou de ziua numelui.

Indicatiile lui Andrei in ceea ce priveste prajitura, sunau cam asa: “simpla si buna, cu crema. Sa nu fie grea. Daca e aluat atunci sa fie insiropat si moale si pufos; daca e cioco, sa nu mor de dulce; daca sunt fructe de padure, sa nu fie prea acra”

Eeeiii, nu prea usoara sarcina - m-am simtit ca in povestea cu boierul si fata saracului, cand boierul i-a cerut fetei sa vina la el „nici imbracata, nici dezbracata; nici calare, nici pe jos; nici pe drum, nici pe langa drum”. Dar fata era isteata – s-a dus imbracata intr-un navod pescaresc (adica nici imbracata, dar nici dezbracata); calare pe un magar, iar picioarele ii atingeau din cand in cand pamantul (deci, nu era nici calare, dar nici pe jos); iar magarul nu mergea si el ca lumea pe drum, ci se mai abatea si alaturea, unde vedea vreun smoc de iarba buna de rontzait - asa ca nu mergea nici pe drum, nici pe langa drum.

Acum, ce sa fac, am incercat si eu sa gasesc o solutie precum fata saracului. Asa ca am hotarat asupra unui tort de cafea cu crema de frisca si mascarpone – usor si moale, nici prea dulce, nici prea acru. Cu blat insiropat cu lichior si cafea - dar nu prea mult, ci atat cat sa ramana inca pufos. Iar cu de la mine putere, am pus pe lista de ingrediente si un strop de esenta de migdale, ca merge bine cu aroma de cafea. Se vroia un fel de frate vitreg al tiramisului, dar un pic diferit – mie nu-mi prea place ideea de oua crude in crema...

M-am pus pe treaba. A iesit un blat „beton”! In sens figurat, bineinteles – la propriu a iesit un blat cu o consistenta perfecta – pufos, dar care s-a feliat foarte bine.

Ei, la partea de crema, a inceput calvaru - sau tortura, cum vreti sa-i spuneti. Nu a vrut cu nici un chip sa se intareasca si sa capete consistenta ceruta – era moale si fluida ca un rau curgator de munte primavara...Cred ca m-am chinuit vreo 2 ore cu ea, am mai bagat-o si la frigider, in speranta ca va „intepeni” acolo de frig. Ea, cu tenacitate, a ramas neschimbata.

La un moment dat am cedat nervos - fierbeam mai ceva ca oala de bain-marie - si am acceptat ca este un esec rasunator – cu chiu cu vai am insiropat 2 dintre foile de blat, le-am umplut cu crema si le-am aruncat in frigider, doar asa, ca sa nu se iroseasca degeaba atata munca...

„Dar cu onoarea mea nereperata cum ramane?...” – vorba lui Caragiale...

Hmm... Mi-am adunat mandria zdrentuita de pe jos si din al treilea blat am decupat un cerc mai mic si am montat un tort intr-o forma mai micuta – un strat de brat (insiropat, of course!), un strat de piure de mere, un strat de crema de vanilie. L-am imbracat in frisca si si l-am presarat cu fulgi de migdale si bobite de rodie.

Dupa cum zice una din legile lui Murphy, „nimic nu reuseste atat de plenar ca esecul”. Asa a fost! A doua zi de dimineata, surpriza – primul tort, cel cu cafea, se intarise peste noapte la frigider si arata surprinzator de bine! Asa ca, l-am invelit si pe el in frisca si l-am ornat cu boabe de cafea, iar Andrei are acum 2 torturi...Insa, cum nu vreau sa-mi provoc norocul, il voi da pe cel cu mere si vanilie – la cel cu cafea tot am dubii ca ar fi iesit cum trebuie. :-/

Hai, Andrei – te-astept sa-l iei! Mi-a iesit si o rima la final, ca doar stie toata lumea: romanul e nascut poet! :-)

Poftiti, boieri dumneavoastra!...

Saptamana asta imi propusesem sa scriu despre Paris – despre ce prajituri bune am mancat eu in fiecare zi data de la Dumnezeu din cele 2 saptamani petrecute acolo si cum m-am indragostit iremediabil de acest oras boem... Insa, cum in viata lucrurile au un mers al lor anume pe care il putem sau nu influenta, o sa las Parisul pentru o data viitoare si o sa scriu despre un eveniment la care am participat zilele trecute si care a marcat o intalnire istorica: intalnirea mea cu trufele!

Joia trecuta am fost la deschiderea Magazinului Boieresc. Lume multa, lume din presa – dar cum nu sunt o persoana foarte interesata de viata mondena, nu prea am recunoscut pe nimeni.

S-au servit multe delicatese pe baze de trufe: pate de ficat cu trufe, unt cu trufe, zacusca cu trufe, branza cu trufe, foietaj umplut cu crema de trufe albe si smantana dulce, feliute de paine stropite cu ulei de trufe – dupa ce le-am gustat, am devenit admirator pe viata al trufelor!

Eu am dus o prajitura cu mere pentru desert si am dat si o mana de ajutor la pregatirea tartinelor cu pate si unt ca tot ajunsesem mai devreme de ora oficiala a deschiderii si toata lumea era in febra pregatirilor.

Gustarile pe baza de trufe au fost insotite de un vin rosu, voios si cu nume poetic – „Floare de toamna”, iar la desert un vin alb, mai dulce, care mi-a placut foarte mult, dar al carui nume nu l-am retinut, nefiind un cunoscator in domeniu.

M-am intretinut putin cu o pereche foarte simpatica - pe domn aveam impresia ca il cunosteam de undeva si toata seara mi-am muncit memoria sa imi aduc aminte de unde... Insa memoria mea se resimtea probabil dupa cele doua vinuri gustate, asa ca a facut pe nazuroasa si nu a vrut sa ma ajute. Ajunsa acasa, intru pe Google si dezleg misterul: era domnul Radu Popovici, cel care ne incanta cu retetele sale pe binecunoscutul blog culinar www.reteteleluiradu.ro si in emisiunea de pe Kanal D „La masa cu Radu”...

Prajitura de azi e asemenea trufelor – foarte aromata. O negresa cu nuci si crema de branza, parfumata cu cappucino si scortisoara. Garantat ca incalzeste pe oricine chiar si intr-o zi din asta rece din prag de iarna! :-)

Despre oameni si culori

Dintotdeauna mi-au placut si am cautat culorile. Fiecare culoare imi spune ceva, imi da o anumita stare de spirit. Sau poate ca starea de spirit imi impune o anumita culoare, nu stiu...Rosu imi da senzatia de viata, pasiune, energie. Albastrul imi da calm, liniste, serenitate. Rozul e jucaus si dulce. Verdele e libertate si deschidere. Si tot asa...

Nu mai stiu prin ce clasa, aveam in manualul de limba romana o poezie de Bacovia si una din strofe era asa – profesoara ne explica ca poetul a vrut sa exprime astenia de primavara...

Verde crud, verde crud,

Mugur roz si alb si pur

Vis de-albastru si azur,

Te mai vad, te mai aud!

Iar mie mi se parea asa o prostie sa spui ca o explozie de culoare si energie ca asta induce alt sentiment decat bucurie...In fine, oamenii vad acelasi lucru in mod diferit.

Odata, de muuuult, cineva imi scria asa despre relatiile dintre oameni si culori (si atunci, si acum gasesc ca e o comparatie interesanta si inedita...)

"Pacat ca ne pierdem permanent intre oameni, intre cuvinte, intre situatii...facem compromisuri doar pt a ne adapta unei lumi in care nu ne potrivim pt ca unicitatea ne caracterizeaza existenta. Pentru ca acceptarea cu adevarat a acesteia inseamna acceptarea unei incompatibilitati cu ceilalti, chiar a unui tip de singuratate...

Ar fi ca si cum fiecare persoana sa poarte o culoare astfel incat sa nu existe doua persoane pe Pamant imbracate identic...Aproximativ 6 miliarde de culori total diferite...Ar fi ceva, nu-i asa? Si cand te gandesti ca apoi toata viata cauti acea nuanta, care alaturata tie sa creeze intensitate...si cand te gandesti ca poti renunta la un moment dat...sau poti alege o nuanta care e in contrast...

Majoritatea alegem calea de mijloc: incercam sa gasim nuante foarte asemanatoare, sa le combinam si sa imbracam una comuna...Atunci ne amagim frumos ca exista "acea potrivire"...

Mai exista si varianta neacceptarii compromisului...Dar asta ar insemna sa traim vesnic singuri si dezamagiti de inexistenta unei asemanari...

Este copilaresc sa ne amagim ca suntem destul de puternici pentru a schimba ceva...Putem transforma rosul in albastru?...”

Nuuu, nu putem trasforma rosul in albastru. Si nici nu as vrea,mai bine lasam asa doua culori superbe...

Saptamana asta am facut o prajitura de o singura culoare: alb. Fara alte nuante care care sa ii dea intensitate sau sa fie in contrast. Insa e perfecta asa cum e!

E o prajitura cu ciocolata alba si nuca de cocos - moale si pufoasa ca o noapte de iarna ninsa. Si insiropata bine cu lichior de cocos – hehe, ca sa nu ni se para noaptea de iarna prea geroasa! :-)

Interviu cu un vampir (fara Tom Cruise in rolul lui Lestat...)

Zilele trecute am fost la un interviu – de angajare, evident, nu sunt o personalitate care sa dea interviuri la radio/TV sau in presa... :-)

Inainte vorbisem telefonic cu dna. X si o rugasem sa imi transmita pe mail coordonatele firmei. Primesc mailul, nu continea decat adresa, fara nici un alt detaliu. II raspund cerand politicos din nou cateva detalii , puncte de reper (adresa nu era una tocmai in buricul targului) – nu mi se mai raspunde. Decid sa las asa si sa ma descurc singura, caut strada pe harta Bucurestiului, o gasesc, ma prezint – nu gasesc firma foarte usor, ca nu se intra de pe strada trecuta in adresa, ci din alta strada, o sun sa imi dea explicatiile necesare....

In sfarsit, nu ma mai lungesc - ajungem fata in fata.

Ea: blonda miniona, genul „superior”, voce cu o nota mai sus decat normal, mers teapan pe tocuri pe care le auzi mitraliind pardoseala de la cativa metri distanta, privire „de sus” care te scaneaza rapid si detecteaza orice fir de ata nelalocul lui sau de praf pe pantofi...

Eu: bruneta miniona, genul "copil cuminte", voce amabila, privire care se uita drept in ochii oamenilor...

Spicuiesc din interviu:

Ea: Va rog sa-mi povestiti despre experienta dumneavoastra profesionala de pana acum. Nu am avut timp sa citesc CV-ul.

Eu (uitandu-ma candid in ochii ei si zambind dulce): Pai atunci cum m-ati chemat la inteviu daca nu mi-ati citit CV-ul?...

Ea (dupa o pauza de cateva secunde): Aaa, am vrut sa spun ca nu l-am citit in detaliu!

Eu: continui sa zambesc si imi zic in gand - "hm, da... si marmota invelea ciocolata in staniol... pai un CV ori il citesti, ori nu-l citesti, ca altfel nu prea ai cum sa-ti dai seama daca ala e un candidat potrivit pentru post..."

...............................................................................................................................................

Ea: Acum sa va spun eu cateva despre compania noastra.

Eu (intervin): Sa stiti ca am incercat sa caut ceva informatii pe internet, insa nu am gasit...

Ea (zambind superior, cu mandrie): Pai nu, ca suntem un mister total deocamdata! Suntem un start-up!

Eu (in gand, catre ea doar zambesc)): "Eeeei, si iata cum o sa mi releve mie acum o parte din misterele universului, mai ceva decat Atlantida cea disparuta si statuile din Insula Pastelui..."

...............................................................................................................................................

Ea: Ati facut vreodata un plan de marketing?

Ea: Da, pentru proiectul pe care lucrez.

Ea: Si ce continea planul?

Eu - ii spun in linii mari

Ea (pufnind cu superioritate): Hmm, pai asta nu e un plan de marketing, e un plan de promovare.

Eu (cu modestie): Eh, in cazul asta inseamna ca nu am facut pana acum un plan de marketing. In acceptiunea dumneavoastra...

.................................................................................................................................................

Ea: Spuneti-mi cat v-ar costa sa ne aduceti 1 client!

Eu (nu inteleg intrebarea din prima, apoi capitulez scurt - deja nu mai am rabdare...): Nu am nici cea mai vaga idee.

In gand: „pai acum cateva minute habar nu aveam cu ce se ocupa firma... iar acum vrea sa ii aflu in cateva secunde niste costuri pentru care trebuie sa cunosti bine businessul si sa faci niste calcule si estimari nu tocmai simple, gen o adunare si o scadere...smile, you are on candid camera!"

.............................................................................................................................................

Ea: Daca vreti sa imi puneti vreo intrebare...

Eu: Mmm, dumneavostra veti fi managerul persoanei care va ocupa acest post?...

Zambesc cat pot eu de dulce, cu gropita in obraz.

Are si ea o tentativa nu foarte reusita de zambet...

Prin minte mi se incruciseaza cu viteza fulgerului cateva ganduri:

-„oare pana acum a reusit sa angajeze pe cineva? ...vreodata?...”

- „hmm, atitudinea asta o afiseaza si in viata personala sau e numai pentru interviuri?...”

- niste versuri din Balada chiriasului grabit de Toparceanu: „Ramai sanatoasa, cucoana/Imi iau geamantanul si plec!”

Ajunsa acasa nu rezist tentatiei si ii caut CVul pe internet – il gasesc usor – e ok, dar nu e outstanding. Ah, la final are trecut un MBA... Poate de aia...

Oricum, dedic acestei doamne/domnisoare prajitura cu mar si scortisoara de saptamana trecuta. (oare „scortisoara” are vreo legatura cu „ a fi scortos”?...)

E dulce, pufoasa, catifelata. Aaa, prajitura vreau sa zic...

Nu avem TIMP

“Aceasta musculita traieste doar o zi. Crezi ca e nefericita? Nu. Pentru ca face doar ceea ce ii place”.

Asa zicea odata, demult, o reclama la Vodafone si daca facem abstractie de faptul ca numita musculita aducea mai mult a libelula – probabil era mutant ca in ziua de azi totul e modificat genetic - era chiar reusita. Mai mult, m-a facut sa ma gandesc.

Te-ai gandit vreodata la cat de intens ai trai o singura zi , daca ai stii ca viata ar dura o saptamana, sa zicem?…La ce lucruri ai renunta si pe care te-ai grabi sa le faci?… Cate nimicuri ai sterge din minte si cate obisnuinte ar disparea lasand loc lucrurilor cu adevarat importante?

Stiu, ca lucrurile sunt relative. Pentru unii e important sa aiba un acoperis deasupra capului si o bucata de paine, pentru altii sa castige foarte multi bani, pentru altii sa obtina un anumit statut social si recunoasterea din partea celorlalti - in fond, fiecare are dreptul sa ceara de la viata atat cat ii trebuie sa se simta fericit. Sau, poate ca, de fapt, fiecare ne dorim cate putin din toate aceastea…

Numai ca nu avem TIMP pentru toate.

Eeei, Timpul e ceva aparte…Abstract, dar totusi concret. Firav si delicat, dar care totusi are forta sa ne influenteze in tot ce facem. Prea timid, sau poate prea mandru ca sa se apropie si sa vina singur la noi. Atunci…renuntam? Sau il cautam noi, il imblanzim si il facem sa ne ajute sa obtinem ceea ce dorim?…

Multi oameni nici nu mai stiu in ziua de azi ce asteapta, in fond, de la viata. Cei mai multi intra in niste tipare de gandire, traire si actiune care prind radacini adanci, care devin obisnuite si care genereaza inertie, rutina, dependenta. Ucid nevoia de a schimba inca inainte de a se naste – stiu, sta in firea noastra sa alegem calea mai usoara, chiar daca asta inseamna limitare a potentialului, a creativitatii, a fortei din noi. Oamenii acestia vor spune tot timpul “Nu am TIMP!”.

Exista ceva ce iti doresti cu adevarat sa faci? Splendid! Fa precum musculita, nu te lasa niciodata amortit de rutina si comoditate. Nu te lamenta despre circumstante si ostacole. Schimba-le. Angajeaza-te. Iesi din cochilia calduta si protectoare a obisnuintei.

Poate ca nu e nevoie de un scop maret si inaltator care sa schimbe mersul lumii si sa revolutioneze stiinta omenirii. Dar cine spune ca ar trebui sa faci toate astea?! E de ajuns sa schimbe rutina din jurul tau si sa te faca sa fii mai constient de tine si de darurile pe care le-ai primit, sa te faca sa iti explorezi limitele si sa calci pe taramuri ale sinelui tau neexplorate inca…

Istoria ne-a dat de-a lungul timpului o multime de exemple de oameni care au pornit de la o simpla idee si au reusit sa creeze lucruri care ne minuneaza si azi. Insa diferenta dintre ei si ceilalti este curajul. Curajul de a visa, curajul de a-si stabili un tel, de a incerca sa-l atinga si de a o lua de la capat daca este nevoie, curajul de a nu renunta. Curajul de a-si alege soarta si de a o trai din plin, in continua miscare pentru ca numai asa o zi va fi diferita de cealalta.

Sau, cum zice Coelho, curajul “de a ne intalni pe noi insine, de a uita ce credem ca suntem si de a fi ceea ce suntem cu adevarat”.

Eu mi-am facut TIMP zilele astea pentru o prajitura numai buna pentru o zi frumoasa de toamna. O prajitura cu ciocolata si pere, acoperita cu un strat de frisca pufoasa si pudrata cu cacao. Enjoy it! :-)

Amintiri din copilarie (partea I)

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la vremea copilariei mele, imi vine sa-l iau pe Toto in brate, sa-mi lovesc de trei ori calcaiele pantofilor de argint unul de altul si sa ma poarte vantul pe aripile lui inapoi la casa bunicilor, pe vremea cand eram copil.

Stiu, amestec amintirile lui Creanga cu Vrajitorul din Oz, dar mie dintotdeauna mi-au placut povestile. Si cum sa nu imi placa daca am crescut inconjurata de carti si din momentul in care am inceput a vorbi si a intelege lucrurile, serile le incheiam bagata cuminte in pat, in timp ce tata imi citea la povesti minunate pana adormeam eu sau el (de cele mai multe ori el...). Apoi dupa ce am deprins alfabetul si am inceput a silabisi cuvintele, am preluat initiativa si petreceam ore in sir tolanita pe covor, langa biblioteca sau catarata in nucul cel batran din fundul curtii, cu vreo carte in brate.

Cred ca aveam vreo 10 ani cand am „atacat” Anna Karenina – bineinteles ca nu mi-a placut, nici nu am terminat-o. La vremea aia, pe mine ma fascinau printii care se luptau si invingeau zmei si balauri ca sa salveze Cosanzenele suave ca apoi sa se casatoreasca cu ele si sa traiasca fericiti pana la adanci batranete.

Dar... M-a furat peisajul si am inceput sa vorbesc despre carti, in loc sa povestesc o amintire din copilaria mea. Insa cum sa povestesc o amintire, cand sunt atatea care imi revin in memorie cu drag! Cum sa aleg una sau doua si sa le nedreptatesc astfel pe toate celelalte!

Cred ca una din cele mai pregnante amintiri din copilaria mea, sunt diminetile de vara. Toata viata am fost un „early starter” – vara sau iarna, luni sau duminica, eu la ora 7 sunt in picioare. Cand eram mica, obisnuiam sa navalesc peste ceilalti care mai dormeau in casa si sa ii trezesc – mama imi zicea ca sunt un „zgandarici” - ca doar nu era sa ma plictisesc singura! Intre timp, am renuntat la obiceiul asta, dar devreme tot ma trezesc...

Povesteam de diminetile de vara... Ieseam afara in pijama si ma asezam pe pragul casei – bunica era cu treburi prin gradina, pe la oratanii - stateam tacuta si absorbeam ce se intampla in jur... Soarele inca nu ardea prea tare, inchideam ochii si ascultam - giugiuleala gugustiucilor din dudul urias de langa casa la umbra caruia ne refugiam in dupa amiezele inabusitoare, scartaitul unei usi, zgomotul ritmic facut de matura vecinei care aduna frunzele cazute, cascatul lui Grivei plictisit de vreo musca energica, vreun greier amortit care cum-necum se trezise la ora aia si facea acorduri matinale cu vioara-i obosita... Aerul era clar si mirosea a iarba verde, inmuiata de roua, a flori proaspat deschise , inca nevizitate de albinele vrednicute si a pamant reavan, aburind si somnoros...

Da... erau frumoase diminetile de vara din copilaria mea... Uneori, cand merg vara la ai mei la tara, incerc sa fac acelasi lucru dimineata., dar cumva nu mai e la fel. Probabil are legatura cu faptul ca atunci eram copil...

Prajitura de azi e ca o dimineata de vara – scaldata in miere si racoroasa in acelasi timp, plina de arome si culoare. Un chec cu banane caramelizate, plin de stafide inmuiate in rom si nuci rumenite in cuptor – de savurat cu o lingura de smantana groasa si acrisoara deasupra. ;-)

Pentru voi cum sunt diminetile de vara?...

Placinta cu branza, in amintirea bunicii

Pe cand eram inca mica, dar incepusem sa aspir spre statutul de „domnisoara”, bunica incerca sa ma atraga in bucatarie si sa-mi impartaseasca din secretele unei gospodine experimentate. Insa nu prea avea succes biata bunica – fugeam de bucatarie ca dracul de tamaie. Nu-mi placea deloc sa toc legume sau zarzavaturi, sa stau in aburul si mirosul de mancare, ca sa nu mai vorbesc de carnea cruda care imi taia orice pofta sa mananc friptura oricat de apetisanta ar fi arata ea rumenita.

Atunci se supara si imi prezicea ca nu o sa ma marit daca nu stiu sa gatesc – nu ma speria nici asta si preferam sa stau ascunsa in vreun colt cu o carte in brate.

Nici eu si nici bunica nu ne-am fi inchipuit atunci ca va veni o vreme in care gatitul va deveni una din activitatile pe care le voi face cu mult drag cativa ani buni mai tarziu...

Bunica nu stia sa faca prajituri – ea facea doar placinta cu branza sau dovleac si cornulete umplute cu gem si nuca, apoi tavalite prin zahar pudra din care mancai de nu te mai opreai. Ah, si toata gama de coca prajita sub forma de gogosi, scovergi, uscatele si inca un soi de gogosele mici, puse cu lingura in ulei incins, dar nu imi mai amintesc cum se chemau.

Azi am facut si eu placinta cu branza, dar nu dupa reteta bunicii. E o placinta sarata, fara foi si cu 4 feluri de branzeturi. Cu un pic de bucuioc si presarata cu susan balai, dupa o reteta cipriota. Eu am savurat-o la micul dejun cu o cana de lapte cu cacao – a fost numai buna! ;-)

Inceputuri

Motto: Sometimes you need to step outside, get some air and remind yourself of who you are and who you want to be.

Septembrie a fost intotdeauna o luna speciala pentru mine – multe dintre schimbarile care au avut loc in viata mea de pana acum, s-au intamplat in aceasta luna ruginie dintre vara si toamna.

Nu stiu de ce e asa, dar unele lucruri vin in viata pur si simplu cand vor ele si nu trebuie neaparat sa gasim o explicatie pentru asta.

Si uite ca se intampla din nou in septembrie 2011, fara sa fi planificat nimic – aveam de mult in minte proiectul asta personal, dar se pare ca niciodata nu am gasit timpul sa il incep. Pana intr-o zi ruginie de toamna, cand m-am trezit hotarata – asa a aparut Homemade Cakes.

O sa gasiti aici prajituri, tarte, biscuiti, torturi, placinte si alte dulcegarii menite sa incante papilele gustative. Cu fructe, cu ciocolata, cu crema, cu frisca, cu rom, cu vanilie si – cel mai important ingredient – cu foarte multa dragoste. :-)

Enjoy!