Saptamana trecuta am avut un “Andrei” care de ceva vreme zicea ceva de o prajitura buna de tot – asa ca am hotarat sa ii ofer prajiturica drept cadou de ziua numelui.
Indicatiile lui Andrei in ceea ce priveste prajitura, sunau cam asa: “simpla si buna, cu crema. Sa nu fie grea. Daca e aluat atunci sa fie insiropat si moale si pufos; daca e cioco, sa nu mor de dulce; daca sunt fructe de padure, sa nu fie prea acra”
Eeeiii, nu prea usoara sarcina - m-am simtit ca in povestea cu boierul si fata saracului, cand boierul i-a cerut fetei sa vina la el „nici imbracata, nici dezbracata; nici calare, nici pe jos; nici pe drum, nici pe langa drum”. Dar fata era isteata – s-a dus imbracata intr-un navod pescaresc (adica nici imbracata, dar nici dezbracata); calare pe un magar, iar picioarele ii atingeau din cand in cand pamantul (deci, nu era nici calare, dar nici pe jos); iar magarul nu mergea si el ca lumea pe drum, ci se mai abatea si alaturea, unde vedea vreun smoc de iarba buna de rontzait - asa ca nu mergea nici pe drum, nici pe langa drum.
Acum, ce sa fac, am incercat si eu sa gasesc o solutie precum fata saracului. Asa ca am hotarat asupra unui tort de cafea cu crema de frisca si mascarpone – usor si moale, nici prea dulce, nici prea acru. Cu blat insiropat cu lichior si cafea - dar nu prea mult, ci atat cat sa ramana inca pufos. Iar cu de la mine putere, am pus pe lista de ingrediente si un strop de esenta de migdale, ca merge bine cu aroma de cafea. Se vroia un fel de frate vitreg al tiramisului, dar un pic diferit – mie nu-mi prea place ideea de oua crude in crema...
M-am pus pe treaba. A iesit un blat „beton”! In sens figurat, bineinteles – la propriu a iesit un blat cu o consistenta perfecta – pufos, dar care s-a feliat foarte bine.
Ei, la partea de crema, a inceput calvaru - sau tortura, cum vreti sa-i spuneti. Nu a vrut cu nici un chip sa se intareasca si sa capete consistenta ceruta – era moale si fluida ca un rau curgator de munte primavara...Cred ca m-am chinuit vreo 2 ore cu ea, am mai bagat-o si la frigider, in speranta ca va „intepeni” acolo de frig. Ea, cu tenacitate, a ramas neschimbata.
La un moment dat am cedat nervos - fierbeam mai ceva ca oala de bain-marie - si am acceptat ca este un esec rasunator – cu chiu cu vai am insiropat 2 dintre foile de blat, le-am umplut cu crema si le-am aruncat in frigider, doar asa, ca sa nu se iroseasca degeaba atata munca...
„Dar cu onoarea mea nereperata cum ramane?...” – vorba lui Caragiale...
Hmm... Mi-am adunat mandria zdrentuita de pe jos si din al treilea blat am decupat un cerc mai mic si am montat un tort intr-o forma mai micuta – un strat de brat (insiropat, of course!), un strat de piure de mere, un strat de crema de vanilie. L-am imbracat in frisca si si l-am presarat cu fulgi de migdale si bobite de rodie.
Dupa cum zice una din legile lui Murphy, „nimic nu reuseste atat de plenar ca esecul”. Asa a fost! A doua zi de dimineata, surpriza – primul tort, cel cu cafea, se intarise peste noapte la frigider si arata surprinzator de bine! Asa ca, l-am invelit si pe el in frisca si l-am ornat cu boabe de cafea, iar Andrei are acum 2 torturi...Insa, cum nu vreau sa-mi provoc norocul, il voi da pe cel cu mere si vanilie – la cel cu cafea tot am dubii ca ar fi iesit cum trebuie. :-/
Hai, Andrei – te-astept sa-l iei! Mi-a iesit si o rima la final, ca doar stie toata lumea: romanul e nascut poet! :-)
No comments:
Post a Comment