Amintiri din copilarie (partea I)

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc la vremea copilariei mele, imi vine sa-l iau pe Toto in brate, sa-mi lovesc de trei ori calcaiele pantofilor de argint unul de altul si sa ma poarte vantul pe aripile lui inapoi la casa bunicilor, pe vremea cand eram copil.

Stiu, amestec amintirile lui Creanga cu Vrajitorul din Oz, dar mie dintotdeauna mi-au placut povestile. Si cum sa nu imi placa daca am crescut inconjurata de carti si din momentul in care am inceput a vorbi si a intelege lucrurile, serile le incheiam bagata cuminte in pat, in timp ce tata imi citea la povesti minunate pana adormeam eu sau el (de cele mai multe ori el...). Apoi dupa ce am deprins alfabetul si am inceput a silabisi cuvintele, am preluat initiativa si petreceam ore in sir tolanita pe covor, langa biblioteca sau catarata in nucul cel batran din fundul curtii, cu vreo carte in brate.

Cred ca aveam vreo 10 ani cand am „atacat” Anna Karenina – bineinteles ca nu mi-a placut, nici nu am terminat-o. La vremea aia, pe mine ma fascinau printii care se luptau si invingeau zmei si balauri ca sa salveze Cosanzenele suave ca apoi sa se casatoreasca cu ele si sa traiasca fericiti pana la adanci batranete.

Dar... M-a furat peisajul si am inceput sa vorbesc despre carti, in loc sa povestesc o amintire din copilaria mea. Insa cum sa povestesc o amintire, cand sunt atatea care imi revin in memorie cu drag! Cum sa aleg una sau doua si sa le nedreptatesc astfel pe toate celelalte!

Cred ca una din cele mai pregnante amintiri din copilaria mea, sunt diminetile de vara. Toata viata am fost un „early starter” – vara sau iarna, luni sau duminica, eu la ora 7 sunt in picioare. Cand eram mica, obisnuiam sa navalesc peste ceilalti care mai dormeau in casa si sa ii trezesc – mama imi zicea ca sunt un „zgandarici” - ca doar nu era sa ma plictisesc singura! Intre timp, am renuntat la obiceiul asta, dar devreme tot ma trezesc...

Povesteam de diminetile de vara... Ieseam afara in pijama si ma asezam pe pragul casei – bunica era cu treburi prin gradina, pe la oratanii - stateam tacuta si absorbeam ce se intampla in jur... Soarele inca nu ardea prea tare, inchideam ochii si ascultam - giugiuleala gugustiucilor din dudul urias de langa casa la umbra caruia ne refugiam in dupa amiezele inabusitoare, scartaitul unei usi, zgomotul ritmic facut de matura vecinei care aduna frunzele cazute, cascatul lui Grivei plictisit de vreo musca energica, vreun greier amortit care cum-necum se trezise la ora aia si facea acorduri matinale cu vioara-i obosita... Aerul era clar si mirosea a iarba verde, inmuiata de roua, a flori proaspat deschise , inca nevizitate de albinele vrednicute si a pamant reavan, aburind si somnoros...

Da... erau frumoase diminetile de vara din copilaria mea... Uneori, cand merg vara la ai mei la tara, incerc sa fac acelasi lucru dimineata., dar cumva nu mai e la fel. Probabil are legatura cu faptul ca atunci eram copil...

Prajitura de azi e ca o dimineata de vara – scaldata in miere si racoroasa in acelasi timp, plina de arome si culoare. Un chec cu banane caramelizate, plin de stafide inmuiate in rom si nuci rumenite in cuptor – de savurat cu o lingura de smantana groasa si acrisoara deasupra. ;-)

Pentru voi cum sunt diminetile de vara?...